4 minute de Bucurie (Luminița Tănasie)

Lumina e foarte puternică, reflectorul aproape mă orbește.  E o căldură tropicală.  Mai sunt 15, 10, 5 secunde și începem. Dragoș vine în fața noastră și ne șoptește, cu chipul înflăcărat de concentrare, de emoții și de truda ultimelor luni: Bucurați-vă! Da? Bucurați-vă! Să ne bucurăm, despre asta e! Ne privește în ochi, cu bucurie, pe fiecare. Ultima aranjare a unui microfon. Sala așteaptă. Mai respirăm o dată. Crina e lângă mine și îmi zâmbește. Gata. Am început.

Dragoș cântă singur partea lentă. E în față, în prima linie, așa cum a fost în fiecare zi de când se pregătește acest concert. În fiecare repetiție în care a strâns, iar și iar, copiii laolaltă, în orele în care a înregistrat negative, a pregătit partituri și instrumente, în care a planificat repertoriul cu Cipri și au închegat totul împreună, în care a căutat cei mai potriviți oameni care să vină să însoțească sărbătoarea noastră. Și au venit, din toate colțurile țării, și din Brașov, să cânte cu noi. Suntem norocoși. Asta îmi vine în minte în timp ce simt cum se pregătesc tobele, pe ultimele arcorduri ale viorii.

Hail Holy Queen! Suntem împreună. Asta face muzica în școala Waldorf. Nu scoate soliști, desi cei dăruți găsesc aici clar un spațiu de exprimare care îi susține. Nu face performanță și nu caută premii. Muzica creează legături nevăzute și uneori neștiute, pentru comunitate. Așa cum a făcut și pentru noi. Cântăm pentru a doua oară pe scena Operei. Cântăm pentru noi și pentru copiii noștri. Dar, mai ales, pentru sufletele noastre însetate de frumusețe și de o șansă de a se manifesta în lume. Așa simt eu.

Ne mișcăm cu toba și cu pianul. Ritmul ne urcă prin toate arterele și încercăm să îl facem să iasă, să se vadă din sală. Urmează partea în care ne cresc aripile. AAAA-LEEEE-LUUUU-IAAAA! O clipă mă uit în sus. Suntem atât de mici. Și, in același timp, niște uriași teribili. Bărbații cântă. Cinci tați. Dragoș i-a făcut să aibă încredere în ei și să se arate, să treacă peste anii de școală în care doar fetele cântau la cor, să își folosească vocea, bucuria. Așa că avem cinci cupluri care cântă împreună în corul părinților. În concertele Waldorf cântă toți copiii, chiar și cei care se fâstâcesc, se joacă cu colțurile buzunarelor, nu știu toate versurile. Chiar și cei care se uită uneori în sus. Pentru că profesorii știu că, de cele mai multe ori, aceștia au cea mai mare nevoie și un mare folos din a exersa prezența și atenția într-un grup, pe o scenă, pentru un scop comun.

Sing with us ye seraphim – Seraphiiiiim! Aceasta e Paula. Cireașa de pe tort, cum i-am spus noi. Inginer de sunet la operă, inimă voioasă, forță pură. Solistă. Când o aud zâmbesc și mai mult. Și știu că nu mi se mai văd ochii deloc. Îmi vine în minte Cipri, ea e profesoara claselor primare. Am vazut-o zâmbind în pauza concertului, după zile lungi de concentrare și rigoare. A ieșit, le-a ieșit frumos tare celor mici.

Dragoș aproape dansează în fața scenei în timp ce drijează. Se apropie finalul. Nu ștu cum a ieșit. Îmi permit să nu mă gândesc încă la asta. Închid ochii și mă bucur. Îi deschid și o văd pe Nico, grațioasă, în stânga mea, cum face mișcări cu brațul în ritmul muzicii, spre sală, ca o adevărată artistă în elementul ei. Am repetat două luni pentru acest concert. Am experimentat curiozitatea, frustrarea, curajul, neîncrederea, încântarea, duioșia. Am luat provocarea și am dus-o la capăt. Am rămas împreună.

Salveeee Regiiiiiinaaaa! Aplauzele explodează. Oare am cântat? Dacă nu ar fi adrenalina din corp aș zice că a fost doar un zbor. 4 minute. S-au evaporat atât de repede. A rămas bucuria. Și recunoștința de a fi făcut parte din acest moment suspendat în timp. Va fi cu noi, îl vom duce în casele noastre, în familii, în viața din fiecare zi. Bogăție.

Copiii intră cu toții să cântăm piesele de final. Energia crește din nou și magia se repetă.

Autor: Luminița Tănasie, mama Mihaelei – Clasa Bucuriei