Poveste terapeutică: Moștenirea Prințului Curaj (Livia Șerban)

Moștenirea Prințului Curaj este o poveste dedicată celor mici, dar și celor mari, care se confruntă cu diverse frici (și nu mă refer la fricile acelea sănătoase, justificate, ci la fricile iraționale).

Vă recomand să rămâneți în liniște după ce copilul a ascultat-o, să îi lasați spațiul necesar procesării informațiilor și să nu discutați pe marginea ei. Dacă va dori copilul să spună ceva, ascultați-l și atât. Cel mult, îl puteți încuraja să deseneze ce simte el în legătură cu cele auzite. Nu îi sugerați niciun desen. Permiteți-i să își exprime liber trăirile și gândurile.

Vine o poveste,
Vine de departe…
Cu a fost odată, 
Ca de niciodată…

Demult, tare demult, în vremurile când oamenii călătoreau călare pe unicorni, iar zânele croșetau flori din fire de curcubeu, exista un regat mare, mare de tot, în care toți locuitorii trăiau de sute de ani în pace și armonie atât cu vecinii, cât și cu natura. Acest regat se numea Regatul Verde.

Ei consumau doar atât cât aveau nevoie, niciodată mai mult, întrucât știau că respectarea Mamei Natură era secretul fericirii lor. E bine să știți că în acele timpuri nu existau telefoane sau televizoare, oamenii se încălzeau direct lângă foc și mamele vegheau pruncii la lumina lumânării. În schimb, copiii aveau în fiecare seară și în fiecare zi parte de cele mai frumoase spectacole: ziua, pe când își ridicau ochișorii spre cer, priveau încântați cum zânele anotimpurilor croiesc din nori fel de fel de forme, ba de leu cu trup de pește, ba de elefant cu picioare de zebră, ba de câine cu urechi de iepure, apoi suflă peste ele mult vestitul lor praf magic și, ce să vezi, formele capătă viață și încep să danseze ca la balet pe cer. Iar seara, seara era și mai fascinant, întrucât piticii de pământ aruncă pe bolta cerească toate diamantele găsite prin străfundurile peșterilor pe care le scormonesc din zori și până-n seară. Apoi, după ce le-au aruncat pe boltă, încalecă numaidecât un inorog sprinten și încep a construi din ele care mici și mari, și arcași, lei, și pești, și câte și mai câte.

Ei bine, dragilor, e bine să știți că acest regat minunat era condus de un rege drept, înțelept și iubitor de oameni și natură. Numele său era Regele Lumină, căci mintea sa iscusită și inima lui luminoasă îi îndrumase de-a lungul timpului în direcția bună. Într-o bună zi, soția sa, Regina Blândețe, a adus pe lume un fiu, frumos, cu părul de aur și fețișoara ca din lapte. Tare drag era tuturor și mari speranțe fuseseră puse în el, căci el avea să conducă împărăția, după ce tatăl sau va fi devenit prea bătrân pentru asta.

Un alt rege, Regele Frică, ce-și avea regatul la celălalt capăt al pământului, avea inima plină invidie și neliniște, astfel că, auzind el vestea cea mare, cum că Regele Lumină are acum un fiu, imediat se întunecă, gândindu-se cum ar putea el să cucerească acest regat minunat. Regele Frică era și foarte lacom, iar din această cauză, oamenii din regatul lui trăiau în sărăcie, erau înfometați, iar sufletele se umpluseră de amărăciune. Hrana era tot mai puțină, iar de frumuseți ale naturii nici nu mai putea fi vorba, întrucât, în lăcomia sa, Regele Frică o înrobise pe Mama Natură, iar zânele de toate felurile și piticii de pământ se ascunseseră pe unde puteau, pentru a nu fi prinși și puși în colivii, la vestita colecție de făpturi magice pe care acest rege o avea în sala mare a palatului său.

Iată ce se gândi Regele Frică:

– Știu eu cum să fac să pun mâna pe acest regat! Va fi al meu cât de curând! Hahahaha! Voi merge la botezul micului prințișor și îi voi sufla în suflet frică, muuuultă frică. Se va teme de multe, de insecte, de animale, de singurătate, de pierdere, tot ce mișcă și e mult diferit de el, dar mai ales de întuneric! Cu cât el va simți mai mult din frica mea, cu atât eu voi lua mai mult din curajul lui și așa îi va fi imposibil să-mi țină piept, iar Regatul Verde va fi al meu!

Și așa a și făcut. A mers la palatul Regelui Lumină, la balul micului prințișor. Toate vietățile fugeau din calea lui și încercau să îl avertizeze pe Regele Lumină să fie vigilent, să îl oprească, să îl gonească din regat. Însă, până să ajungă la urechea lui, înghețau de frică, întrucât Regele Frică sufla spre ele fiori reci ce le împiedica să mai spună ceva.

Iată-l ajuns în palat. Salută galant și se așeză la ospăț. Veni timpul ca pruncul nou-sosit să fie prezentat și să-și primească numele. Regina Blândețe îl dezmierda atent, în vreme ce micuțul era binecuvântat cu numele său – Prințul Curaj.

Când fu strigat prima oară pe nume Prințul Curaj, deodată se ridică Regele Frică și suflă veninul său spre micul prunc. Însă pruncul era ocrotit și nu putu fi atins de nimic atunci, căci la ospăț se aflau zânele, nimfele și piticii de pământ ai regatului, care, după cum probabil bine știți, au prin buzunare muuult, mult praf magic. Așa că toți presăraseră din timp acest praf de protejat pruncii peste veșmântul lui.

Atunci, Regele Frică, plin de ciudă, urzi alt plan. Întinse către micul prinț cufărul său cu daruri. Pusese acolo fel de fel de obiecte prețioase, aur, argint, toate pudrate cu multă spaimă, astfel încât atunci când copilul le-ar fi atins, să fie cuprins imediat de o spaimă apăsătoare. Nimeni nu știa de maleficul plan, nimeni nu bănuia că cineva ar putea să urzească așa ceva.

Prințul Curaj creștea văzând cu ochii, învăța repede ceea ce toți înțelepții regatului îi predau. Petrecea timp prețios și alături de bătrânul său tată, astfel că de la zi la zi era tot mai luminos în minte și în suflet. Mama sa, regina, pe care o iubea nespus, îl învăluia cu iubirea și blândețea sa, astfel că prințul nostru creștea într-o zi cât alții într-un an și devenea tot mai dornic să afle tainele lumii, tot mai curios.

Într-o zi, scotocind el prin cotloanele palatului, găsi darurile primite la botezul său. Găsi și cufărul de la Regele Frică; îl deschise curios și fu uimit de strălucirea acelor nestemate. Le luă în fugă să le arate mamei sale, însă, pe drum, ceva ciudat se întâmplă. Mâinile sale începură să tremure. Nu mai simțise așa ceva niciodată. Parcă devenea tot mai slăbit. Se aseză pe unul din lungile coridoare ale palatului. Era surprins de ceea ce simțea, inima îi bătea tot mai tare, mai să îi iasă din piept, respirația era tot mai rapidă, iar sângele părcă îi golea capul. Se simtea amețit. Simțea fiori reci cum îi trec pe șira spinării.

Din acel moment, Prințul Curaj devenise mai degrabă Prințul Spaimă. Se temea de orice, de melci, de zâne, de fluturi ori lăcuste, de câini, de cai, ba chiar și de pisici. Dar cel mai tare se temea când venea noaptea. Se temea atât de tare, că ori de câte ori le întâlnea, încât nici nu mai putea să iasă din palat, decât rareori și doar în grădina palatului.

Părinții lui, regele și regina, surprinși de această schimbare ce a apărut la fiul lor, au chemat vraci după vraci, însă niciunul nu a fost capabil să-i găsească un leac. Prințul nostru suferea cumplit, părinții la fel și tot regatul era zi de zi tot mai trist. Nici zânele nu se mai bucurau, nici fluturii nu mai zburau, cerul s-a înorat, iar pământul devenea tot mai uscat. Doar un vânt aspru se mai simțea adiind în Regatul Verde.

Regele îmbătrânea de la zi la zi, forțele sale scădeau, la fel și speranța că fiul său se va vindeca de frică. Prințul Curaj se închidea mereu într-o bibliotecă alături de toate fricile sale și rareori era văzut la chip. Acolo, se ghemuia într-un colț, privind înfiorat să nu apară vreo vietate care să îi tulbure liniștea și citea carte după carte. Doar prin cărți mai avea curaj să descopere lumea din afara palatului…și din povestirile tatălui său, ori ale vreunui oștean.

Într-o bună zi, Regele Frică trimise la palat un sol prin care îi declara război Regelui Lumină. Începu o mare agitație. Poporul, știindu-și regele bătrân și bolnav de acum, ceru ca oastea să fie condusă de Prințul Curaj… Numai că prințul nostru era cuprins de spaimă. Ce putea face? Oare ce va face acum tânărul nostru prinț, văzând asemenea pericol. Întregul lor regat avea să ajungă sub conducerea celui mai lacom om, în mâinile Regelui Frică.

Prințul Curaj fugi înfiorat în camera sa și încuie ușa în urmă. Era atât de furios pe el pentru că nu putea să facă nimic. Orice ar fi încercat să facă, chiar și să se gândească numai că ar putea conduce oastea, îl făcea să se îngălbenească tot de frică, să respire rapid, să simtă cum îi bate inima mai-mai să-i sară din piept, iar mâinile și picioarele să-i tremure cumplit. Uneori, chiar și privirea i se încețoșa. Începu să plângă amarnic.

Și cum plângea el așa, auzi deodată o voce șoptind timid, dintr-un colț al camerei:

– Curaj! Curaj!

– Cine-i acolo? Cine a îndrăznit să intre aici fără voia mea? strigă prințul cu o voce înfuriată, dar tremurândă.

– Nu te teme, tinere prinț!

O zână mică și strălucitoare se strecurase în camera lui pe fereastră.

– Sunt Zâna Florilor… Nu vreau să te rănesc. Știu că te temi de mine…

– Lasă-mă în pace, spuse prințul trist, întrerupând-o.

– Îmi permiți să îți spun ceva?

– Nu. Mi-e frică de tine! Lasă-mă, spuse prințul din nou.

– În regulă, am să stau un pic aici și nu mă voi apropia de tine fără voia ta. Ești de acord?

– N-ai decât… îi răspuse prințul, ușor dezarmat.

Și se făcu liniște o vreme. Stăteau fiecare în colțul său și se priveau. Zâna începu la un moment dat să fredoneze un cântec de leagăn vechi, vechi de tot. Prințul tresări. Parcă mai auzise cândva acel cântec. O lumină parcă începea să-i lumineze sufletul. Era cântecul pe care îl auzise încă din prima zi de viață. Avea acum o senzație stranie, dar nu chiar necunoscută. Cumva, în mintea lui era în sfârșit liniște. Nu se mai auzea decât acel cântec. Nici corpul nu-i mai tremura, iar privirea îi era parcă mai clară, deodată. Își auzea chiar și respirația. Parcă prin creștet, ușor, pătrundea o lumină caldă, plăcută, care cobora ușor, ușor, prin umeri, prin brațe, prin trunchi, liniștindu-i inima și parcă umplând-o cu iubire, apoi curgea această lumină plăcută și liniștitoare până în vârful degetelor de la picioare. Acum era calm, potolit. Corpul, mintea și sufletul îi erau liniștite acum.

– Curaj, acum mă poți asculta. Frica ce-o simți nu e a ta, ci ți-a fost lăsată ca povară, astfel încât să nu te poți opune Regelui Frică atunci când va veni să-ți atace regatul. Eliberează-te acum de ea! Frica asta e a altcuiva! Tu ești Curaj, îți amintești?

Deodată, Prințul Curaj, tresări parcă trezit dintr-un somn profund. Se ridică iute în picioare își simți întregul corp plin de viață, de iubire, de lumină, dar mai ales de curaj și forță! Zări și zâna, dar nu se mai temea de ea. Îi mulțumi și repetă după ea: “Eu sunt Curaj!”. Privi pe fereastră, dar vietățile naturii nu i se mai păreau înspăimântătoare acum. Coborî degrabă în subsolul palatului, unde era beznă, beznă. Se simțea încrezător în forțele lui acum. Frica dispăruse. Își recuperase curajul.

Merse degrabă la mama sa, pentru a-i arăta minunea ce se petrecuse și strigă încă o dată tare, tare, de a răsunat regatul:

– Frica asta nu este a mea! Nu a fost niciodată a mea! Eu am în mine iubire și curaj! Eu sunt Prințul Curaj!

Sărută mâna mamei sale în semn de recunoștință pentru toată iubirea ce i-a oferit-o și pentru cântecele de leagăn fredonate cu atâta drag în vremea când era doar un bebeluș. Ieși iute din palat, își încălecă inorogul și zbură ca vântul să-l prindă din urmă pe tatăl său, care se îndrepta cu oastea spre locul unde avea să aibă loc bătălia cu Regele Frică. Se îmbrățișară bărbătește de acum, și așteptau apariția Regelui Frică împreună cu toată oștirea sa. A ajuns într-un final, ba chiar s-a lăsat așteptat, căci pe drum simțea că tot curajul lui dispare treptat, luându-i locul frica. Când l-a văzut însă pe Prințul Curaj, mai că era să pice de pe cal. Simți cum picioarele se înmoaie în șa și încep să tremure, de o luă și calul la trap, fugind cu el departe, departe de tot.

Nimeni nu l-a mai văzut de atunci, nici măcar cei din regatul său, un regat care, în lipsa Regelui Frică, a început să prospere sub conducerea unui nou rege cu inima plină de iubire. Toți își amintesc însă de Regele Frică și au învățat cât de importantă este iubirea, căci din iubire se naște curajul.

Pleacă o poveste,
Pleacă mai departe
Înapoi în carte… 

Autor: Livia Șerban – psihoterapeut integrativ, mama lui Luca – clasa a IV-a

Acceseaza postarea originală a articolului aici: https://www.shinka.ro/2020/04/05/mostenirea-printului-curaj

Asociația Părinților Comunitatea Waldorf Brașov a primit acordul autoarei pentru repostarea conținutului. Mulțumim, Livia! 🙂