Lacrimi de copil… în Clasa Bucuriei (Marius Franga)

Plâng! Plâng! Plâng!… Plâng de minute bune, în hohote și nu mă pot opri… Nici nu vreau… Lacrimile îmi curg șiroaie, îmi ajung în barbă, pe guler și apoi în poală. Mă smiorcai cu năduf, ca un copil care și-a pierdut jucăria preferată. Doar că din cu totul alte motive. Plâng de bucurie, plâng de recunoștință, plâng de drag de A FI. Doamne, cât de bine e!

De ce naiba m-a bușit plânsul așa, duminică la prânz, în prima săptămână de ianuarie? În niciun caz, așa, din senin. Nu.

În urmă cu câteva minute am deschis newsletterul pe decembrie primit de la școala fetelor mele. O bucurie de culori, fotografii și grafică superbă în tonuri de sărbători de iarnă însoțesc textele scrise cu har de către dascăli, părinți și conducerea școlii.

La pagina 1 mi-am zis: “Oaaau, cât de fain arată ediția asta!”

La pagina 2: “Și ce atmosferă de sărbătoare!”

La paginile 3-5: “Dacă am reusi mereu să trăim atât de “prezent” precum o fac copiii noștri și dascălii lor…”

Si… BAAAM! Articolul Luminiței despre Spirala de Advent, materialele despre Bazar, despre concertul de Crăciun și apoi… lacrimi… multe lacrimi…

Mi-am dat seama că la sfârșitul anului care tocmai s-a încheiat am participat mai activ ca niciodată la mai toate evenimentele acestea, menite să creeze și să apropie o comunitate COMUNITATE.

Am simțit “RITMUL”, m-am mișcat în RITM, am dus RITMUL în mine. Sunt RITMUL… SUNT!

M-am bucurat alături de Alexandra de pregătirile pentru Bazar și pentru concertul de Crăciun, am participat la Bazar, am cântat și colindat împreună cu părinții “colegi de clasă” și “de școală”, cum îmi place să-i alint, și mai mult ca niciodată parcă, am simțit apartenența în COMUNITATE.

Cireașa de pe tort a fost pentru mine colinda părinților din Concertul de Crăciun al școlii la Opera Brașov. Trei minute intense pe scenă, ca parte din magia a două ore de spectacol de colinde, susținut de copii și dascăli, și pe care mi-l voi aminti toată viața!

Apoi final de an cu drumeții, jocuri și Revelion împreună cu câțiva dintre “colegii mei“… Și îmi dau seama că ăsta e abia începutul, abia dacă ne-am încălzit puțin, abia ne cunoaștem și ne armonizăm. Suntem abia la PARTEA RITMICĂ.

Urmează CURSUL DE BAZĂ, parte dintr-o EPOCĂ DE VIAȚĂ! Învăț A FI alături de colegii mei. Împreună cu ei mă bucur să vin la școală (din nou). Să ne întâlnim și să schimbăm două vorbe și-un zâmbet la poarta școlii sau să uităm de noi în frig în fața școlii la final de ședință cu parinții.

“Noi suntem părinții copiii, băăă!!” parafrazez în gând o replică ce-mi vine în minte dintr-un film. Lacrimile nu sunt doar ale mele ci și ale copilului din mine. Ale copilului care mai simte încă în nări mirosul puternic de motorină impregnat în parchetul clasei din școala în care “și-a tocit coatele” (și creierii).

Care tresare la vocea tunătoare a profei de mate: “Drăgălașilor, azi vă ascult și vă dau 2. Hahahahahaaaa!”.

Care înghite în sec pentru nota scăzută la desen fiindcă a folosit din nou creioanele colorate în loc de acuarelele pe care le detestă.

Căruia încă i se derulează prin fața ochilor peisajul arid din curtea școlii, jumătate asfaltată pentru terenul de sport, jumătate neasfaltată și prăfuită, în care un tei umbros și o țâșnitoare sunt singurele forme de relief.

Care simte incă greața din timpul orelor de chimie în care hieroglifele de pe tablă au sens cel mult până la prima lucrare de control.

Sau care mai simte încă pe umăr mângâierea dulce a indicatorului de poliester mânuit cu măiestrie și precizie de chirurg de către doamna învățătoare, printre două rânduri de colegi din fata lui, ca să-l ajungă tocmai pe el în banca a treia și să-i amintească că pentru mesaje cu colegul de banca de preferat e să folosească pauza.

Lacrimile copilului se împletesc cu cele ale adultului care, la puțin peste 40 de ani, vin cu bucurie la toate activitățile de la școală și mă las dus de acolo doar când ultimii colegi se retrag la rândul lor. Și asta cu gândul la următoarea întâlnire.

Un AHA cât casa mă lovește parcă în moalele capului: deși copil fiind mi-a plăcut la școală (chiar dacă tocmai ce mi-au venit în minte mai mult d-alea mai puțin plăcute), abia acum simt bucuria autentică a mersului la școală. Abia acum, când Alexandra e într-a 5-a, pot să strig în gura mare: “Îmi place la școalăăăăă!!!” și să aștept cu nerăbdare următoarea drumeție, sedință cu părinții, șezătoare sau sărbătoare Waldorf. Să pot să mă salut cu “doamna dirigintă”: “Bună, Danaaa!” și s-o strâng în brațe tare-tare ca pe o prietenă dragă ce mi-a devenit în ultimii ani de când ne-am cunoscut.

Abia când prietenul meu Adi, fost coleg de facultate care locuiește în alt oraș, m-a întrebat: “Bă, cum reusiți voi să faceți treaba asta cu părinții, frate?” (iar eu inițial m-am cam blocat și n-am prea știut ce să-i răspund), am reușit la rândul meu să văd din altă perspectivă și să prețuiesc și mai mult ce înseamnă acum pentru mine și pentru toată familia mea școala, dascălii, colegii de clasă și de școală.

Mi-e greu să pun în cuvinte trăirile pe care le am acum și fac asta printre lacrimile care încă nu dau semne că ar vrea să se oprească. Le las în continuare să-și urmeze cursul, mai domol de-acum, în timp ce gândul îmi fuge către toți părinții care au uitat să mai fie copii. Le doresc ca măcar pentru o clipă să simtă ce simt eu acum, în timp ce scriu aceste rânduri: gustul VIEȚII trăite cu SENS, al RITMULUI NATURII, al BUCURIEI și RECUNOȘTINȚEI de A FI.

Deja mi-e dor de colegii mei de clasă! Ce bine că poimâine e din nou sedință cu părinții! 🙂

Brașov, 9 ianuarie 2022

Autor: Marius Franga, tatăl Alexandrei (Clasa Bucuriei) și Aurorei (Căsuța Piticilor)